Jurnal de călătorie: Un colţ de Românie!

  Afară e rece. E urât şi e toamnă...ups...e vară!

  Vremea de afară mă duce cu gândul într-un loc de care ţineam să povestesc de foarte mult timp. Un loc de care m-am îndrăgostit încă de la primul pas făcut pe acele meleaguri din frumoasă mea, Românie. Un loc încărcat de linişte, aer proaspăt şi multă verdeaţă. Un loc care brusc a devenit al meu pentru câteva ore.

  Nu departe de zona în care locuiesc, la distanţă de aproximativ 2h (169km) de mers cu maşina zăresc acest loc. Un loc parcă uitat de lume în care poţi fugi pentru un moment şi te poţi încărca cu energie. 

Zona: Drobeta - Turnu Severin

  Plecasem cu gândul de acasă să poposesc la Porţile de Fier I, însă mi-am dat seama că drumul mă purta spre aceste locuri. Mergeam fără un traseu planificat, doar înconjuraţi de peisaje frumoase. Oprim maşina. Deschid portiera şi zăresc o mare de lumina. Închid ochii pentru câteva minute, respir adânc şi ascult susurul apei.

  Sunt fascinată. 

  De ceva timp mi-am propus să observ România din propriul unghi şi să caut acele locuri care au ceva aparte. L-am găsit pe acesta. Un loc pe care îl întâlnisem într-un vis de demult în care eram purtată de o adiere de vânt. 

  Dacă priveşti înainte e un infinit de verdeaţă. Nu te gândi că este un indicator care te poate trimite aici. Pur şi simplu traversând un pod, dacă îţi arunci o privire pe fereastră poţi zări acest loc. Este la o aruncătură de băţ. În prima fază te gândeşti cum să opreşti maşina. Este un pod. Nu poţi. 

  Priveşti în stânga, apoi dreapta. Observi un drum îngust pe dreapta, virezi uşor şi aici e destinaţia. Fac câteva cadre şi pornesc spre alte locuri. 

  De multe ori nici nu mă gândesc la trafic sau dacă e o zonă în care putem opri maşina. Pur şi simplu oprim. Poate pare ciudat, dar am oprit la un tunel prin care trece un tren la intervale mari de timp, numai pentru a realiza acest cadru.

                                    

[...]

  După alţi kilometri zăresc un indicator. Ce ar fi dacă mergem aici?! După un răspuns afirmativ, oprim maşina şi pornim la pas spre locul respectiv. Nu ştim încotro ne îndreptăm, dacă mai există acel loc sau este un semn vechi uitat, efectiv nu ştim nimic. Dar ne îndreptăm într-acolo.

  Întrebam localnicii care nici aceştia nu cunosc, ezitam să mai continuăm drumul în căutarea cetăţii, dar zărim o trăsură cu un cal şi proprietarul. Întrebăm şi acesta ne ghidează într-acolo. E linişte. Păsările ciripesc, nu se zăreşte nici o figură de om, dar noi ne continuăm traseul. Oare vom ajunge la destinaţie?!

  După puţin timp în care am tot urcat dealul Grad îmi arunc o privire şi fix în faţa mea zăresc Cetatea medievală Mehadia.

  Ne întrebam cum putem ajunge acolo sus. Oare avem acces? Ne înarmăm cu răbdare şi pornim. Drumul anevoios şi ici-colo cam alunecos ne-au cam dat bătăi de cap, dar într-un final, am ajuns într-acolo. Căutarea nu a fost în zadar. 

  Ajungeam într-un loc încărcat de povestea luptelor de odinioară, un loc de istorie. Zidurile de pietre, aşezarea cetăţii, zona, toate acestea ascundeau o întreagă istorie, cea a perioadei medievale.

  Am încheiat ziua fericită că în căutarea mea am dat peste aceste minunate locuri. 

GRAŢIELA NANU