O fărâmă dintr-o poveste de odinioară!

  Am inima cât un purice....

... respir sacadat...

.....şi ochii îmi sunt împăienjeniţi de lacrimi....

 Privesc şi totul în jur este înghiţit în întuneric. Îmi caut cu privirea oamenii dragi şi nu-i găsesc. Cineva drag îmi atinge braţul şi îmi şopteşte "linişte-te". Atunci respiraţia îmi revine la normal şi bătăile inimii nu le mai aud în ecou parcă făcându-mi în ciuda. E aici?! Unde sunt?

  

  Deodată zăresc o lumină din care brusc alte luminiţe formează un întreg. Întunericul dispare şi reuşesc să disting ce este în jurul meu. Pentru o clipă am devenit un orb. E atât de straniu!

   Din acel moment am realizat că au trecut ani peste chipul şi trupul meu. M-au năpădit amintirile de odinioară când râdeam şi plângeam de bucurie şi niciodată de tristeţe. 

Mi-aş fi dorit că acea lumină să mă reîntoarcă în timp, să aflu ce s-a întâmplat şi de ce nu mai este la fel. Să retrăiesc aceleaşi sentimente, să revăd aceiaşi oameni, să simt aceeaşi căldură şi timpul să se oprească pentru câteva clipe în loc. 

   Au plecat oameni, am crescut, unii copaci s-au uscat de lăsarea timpului şi alţii le-au luat locul. 

  Am adunat an de an în buchetul vârstei timpul şi am crezut că voi putea rupe un an şi să am ocazia să îl retrăiesc. Să pot să aduc oameni înapoi, să pot schimba lucruri, fapte, momente. Am crezut că viaţa e nemuritoare. Poate am încercat să nu cred că totul se trăieşte doar o singură dată şi că nimic nu se întoarce înapoi. Am sperat degeaba?! Poate încă mai sper sau poate încă mai aştept.

 Odinioară era aşa de frumos. Aşa de frumos când se apropiau Sărbătorile Pascale. Aşteptam cu sufletul la gură toate pregătirile de dinainte şi revederea cu toţi cei dragi. Ne întâlneam pe plaiuri mioritice, la bunici, unde aveam să ne petrecem câteva zile împreună. 

 An de an chipul bunicilor ars de sudoare şi trudă ne priveau pe fiecare fericiţi că ne strângeam laolaltă să petrecem Sfintele Sărbători de Paşte. Soba era încălzită cu lemne şi ouăle pregătite a fi încondeiate. Ne strageam la masă şi ne lăsăm învăluiţi de creativitate pentru a realiza cele mai frumoase ouă.

 Fiecare îşi lăsa amprenta şi îşi realiza oul personalizat. Mamele pregăteau cele de mâncare sub observaţia bunicii, iar noi şedeam lângă sobă aşteptând lăsarea serii. Dimineaţa ne îmbrăcam în haine noi şi porneam spre biserica din sat. Eram fericiţi. 

  Şi te întrebi acum de ce nu mai sunt ?!

  Multe s-au schimbat odată cu trecerea anilor. Dacă odinioară ne bucuram de aceste sărbători, astăzi aştept cu tristeţe venirea lor. 

  Odinioară mergeam la pădurea din sat să privim totul verde împreună cu acel om drag al meu. Mergeam în trăsura în bătaia vântului şi simţeam fiecare adiere cum îmi desparte buclele părului. Respiram adânc aerul proaspăt al câmpului şi eram fericită. Atunci eram fericită.  Însă....

   An de an merg în acelaşi loc şi privesc spre cer. Îl caut. Îl caut cu privirea în toate acele locuri în care odinioară eram împreună. Îl caut în zare, pe după un copac, prin lanul de orz. Îl caut în zadar şi nu îl găsesc.  Îl caut, însă îl regăsesc doar în amintirile de odinioară.

   Ascult păsările cum ciripesc, furnicile cum urcă în copaci, regăsesc un copac vechi de care mă leagă amintiri şi poze făcute. Regăsesc locuri şi poate neschimbate. Dar nu îl găsesc  pe el. 

   Sărbători de odinioară care au plecat odată cu el, locuri, sentimente, momente. Toate au dispărut.    

   Acum doar îmi reamintesc ce bine era odată şi retrăiesc momente prin locuri. 

[..]

  Mă întorc la lumina ce apăruse în faţa mea. Nu era lumina de la lampă sau o licărire. Era o speranţă, era un drum, era un sentiment. Era acolo, dincolo de lumină. Dincolo într-o altă dimensiune la care nu am acces, deocamdată. O lume întunecată în căutare de lumină. Am întins mâna şi...

 ....luasem lumină pentru tata!

GRAŢIELA NANU