Din seria gânduri: O altă fată din tren!

Te-ai întrebat vreodată cum se vede orașul la ceas de seară?

Cum soarele apune, lăsându-și sora, luna să îi ia locul?

Cum clipă de clipă întunericul se așterne formând o mare de oameni, locuri, case adormind?

Cum totul în jur se pierde în noapte, lăsând licuricii de lumină să aprindă orașul și o liniște care adâncește sentimentul de oraș adormit?

 

Este o zi de marți, o zi mohorâtă cu cerul gri. Sunt epuizată, sunt lipsită de chef și stare de bine. Un alt examen din această sesiune îl finalizez cu gândul că altele sunt pe aproape. Plec din sala de examen și merg spre gară. Mă întorc acasă.

 

Nu am o explicație pentru starea pe care o am și sincer nici nu vreau să am. Nu este de la examen, m-am descurcat. Însă totuși nu îmi găsesc o explicație pentru neliniștea mea sau nu vreau să o găsesc.

 

Aștept în fața ghișeului să mi se înapoieze legitimația de student, cardul de identitate și legitimația de călătorie. Plec și mă îndrept spre o patiserie așezată lângă peron. Poate ar fi cazul să mănânc ceva astăzi. Citesc numărul vagonul și numărul locului și merg în căutarea acestuia. Mă așez pe scaun și observ că prea puțină lume mă însoțește în călătoria mea spre casă.

 

Mă așez confortabilă, mănânc puțin și caut de zor căștile. Muzica mă liniștește, îmi oferă o stare de bine, de confort și mă poartă cu ea spre alte culmi, alte povești învăluită de nuanțele sunetelor. În câteva minute trenul se pune în mișcare, iar eu îmi arunc un ochi pe geamul fumuriu de la praful așternut de-a-lungul timpului. Este liniște. Și asta îmi place.

 

Îmi spun în gând: " În după-amiaza asta vreau să privesc lumea din tren. Să îi observ, să le analizez comportamentul, să văd case, animale și fiecare împrejurime. "

Observ oameni. Oamenii care adună lemne pentru a face focul în case odată cu lăsarea nopții, care nu întârzie să apară. Case, unele mai mici, altele mai mari, unele mai frumoase, altele lăsate în bătaia vremii. Observ grădini cu pomi și legume. Sunt uitate de vreme. Așteaptă ca primăvara să alunge monotonia și frigul și să poată fi îngrijite. E totul gri, uscat și....parcă puțin prea liniștit.

 

Trenul oprește în fiecare stație pentru câteva minute și își reia drumul lăsând în urma sa chipuri de oameni, fiecare cu propriile gânduri, așteptări și....și atât.

Soarele dispare, încet, încet. Razele se pierd în nori, formând o atmosferă în nuanțe de portocaliu-galben-roșiatic. Despărțirea de lumina de peste zi și apariția nopții formează o fabuloasă imagine a unui apus surprinzător.

 

Îmi e drag să îl privesc, parcă cerul a luat foc, s-a aprins dintr-odată și pentru câteva clipe orașul are tentă de roșu. Un roșu cald și plin de sentimentele adunate de la fiecare în decursul zilei. La puțin timp acesta dispare și apare luna, albă și plină de puritate. Luminează totul în jur, iar alături de ea o însoțesc câteva stele rătăcite pe cer. Alte zeci de luminițe se aprind și formează un întreg.

 

Îmi caut steaua mea pe cer. Este cea mai luminoasă și cea mai aproape. Sclipește, parcă trimițând semnale și luminează întreaga noapte. Mă protejează, îmi oferă încredere și liniște. Nu o pierd din priviri, mă apropii de destinația călătoriei mele.

 

Am ajuns acasă.

 

Aștept ca trenul să oprească, cobor și aștept să plece. Își continuă drumul până la destinație, lăsând acum în urma lui chipul meu. Chipul meu care nu se mai zărește și care se trezește în bătaia vântului. Privesc în urma trenului și plec în căutarea unui taxi.

 

Nu mai sunt lipsită de chef și nici nu mai am acea stare de neliniște. A plecat odată cu trenul...

 

Ajung în fața blocului, plătesc tariful călătoriei mele, îmi caut cheile și urc scările blocului. În fața ușii mă întreb: "Oare cum ar fi fost dacă tata m-ar fi așteptat acasă?"

 

 

 

GRAȚIELA NANU